Valoarea omului

- Ioane, vino la mine!

- Vin acum, șefule, răspund eu supărat. Oare ce mai vrea acum?

M-a amețit întrega lună cu un raport. Ba calculele nu sunt bune, ba trebuie să acoperim și cealaltă zonă de interes, și tot așa. Raportul a fost trimis ieri la centrală. Sper să nu mai dorească și ei modificări.

Biroul este o îmbinare între nou și vechi. Culoarea albă a pereților reflectă lumina și aduce o stare plăcută în suflet. Dar… să nu privești tavanul. Când ai privit tavanul, uiți de toate, uiți de mobila modernă, de fotoliile din piele (mă rog, imitație de piele). Tavanul este plin de țevi și cabluri, rămase încă de pe vremea când aici era o întreprindere de stat, care cu sârg se lupta cu suratele ei în întrecerea socialistă. Chiar în acest loc, era o hală ce acum s-a împărțit în 20 de birouri.

Acum nu mai producem nimic. Nu e rentabil. Profitabil este să plimbăm hârtii, și să facem mii de rapoarte. Producția e în China.

Oricum, pe mine nu mă interesează. Importante pentru mine sunt alte probleme. Spre exemplu, acum pentru mine e important să știu de ce mă cheamă șeful.

Străbat mica distanță până la biroul lui și mă prăbușesc pe scaunul din fața biroului, fără să cer permisiunea lui.

- Ia loc, spune el vizibil deranjat.

Eu doar îi arunc un zâmbet strâmb, ca semn că am înțeles aluzia la nesimțirea mea. Evident, și el știe de ce mă port așa. Știe că raportul și ultimele zile au fost un coșmar pentru mine.

- Ce dorește șeful nostru în aceste momente? Poate o corectură astăzi pe paginile ce vor fi modificate mâine de cei din centrală? O mică corectură în avans, să o luăm din pripă. Mâine nu vom avea timp să rezolvăm toate modificările pe care le va cere Centrul. Să începem de acum să lucrăm. Ce ziceți?

- Ioane, nu fii supărat. Te-am chemat pentru alceva.

- Pentru ce? Întreb eu țâfnos?

- Știi că facem reduceri de personal, vânzările merg slab, e criză. E dificil pentru toți.

- Știu. De asta ne dați atât de muncă. Pentru că suntem prea puțini. Ne-ați mai spus asta, nu vă obosiți să repetați.

- Acum e altceva…

- Adică? Întreb eu cu un clopoțel de alarmă sunându-mi în cap.

- Acum disponibilizarea ne lovește direct pe noi. Jumătate din colectiv trebuie să plece?

- Cine?

- Știi, eu n-am nicio vină, lista a venit de sus…

- Ce listă? despre ce listă e vorba?

- Cea cu disponibilizările…

- Cum adică de sus? De unde știe nea Caisă din centrală cine lucrează și ce face aici.

- Nu știu ce criterii s-au folosit. Cred că s-au bazat mai mult pe cele umanitare.

- Cum umanitare?

- Adică cei care au copii, credite sau obligații au fost păstrați.

- Cu cei cu obligații și cu cei care au copii sunt de acord, dar credite?

- E normal, le este greu și lor.

- Să fim serioși, omul și-a luat banii de la bancă și nu i-a împărțit cu nimeni. De ce trebuie să fie favorizat? Ce? Îmi plătește mie facturile din creditul lui?

- Asta este situația… și tu ești pe listă.

- Eu?

- Da Ioane. Mâine dimineață te duci la Personal și-ți vor face actele. Ai două salarii compensatorii și prima de vacanță.

Mă ridic în picioare, deși nu le mai simt. Mă întorc spre ușă și peste umăr îi spun:

- Ești un mare nesimțit, TU ai făcut lista.

Trântesc ușa în spatele meu și încep să-mi strâng lucrurile. Mii de gânduri mă cuprind. Îngrijorările mă copleșesc. Sunt singur cu un copil școlar. Mama lui nu mai este printre noi. Prin urmare, există doar un venit în casă. Acum venitul a dispărut. Colegii mă întreabă ce s-a întâmplat. Ei îmi vorbesc, eu nu-i aud. Parcă sunt înconjurat de fantome. Vreau să evadez, vreau să fug, să fiu într-un loc liniștit unde nu mă vede sau mă aude nimeni. Termin repede de împachetat și plec spre casă. Nu bag pe nimeni în seamă, nu-mi iau la revedere, nu dau binețe. Totul se petrece ca într-un coșmar. Este cumplit.

Zece zile au trecut și eu nu știu în ce parte să o apuc. Toată siguranța mea a dispărut. Fiecare clipă este un coșmar. Acum mă întâlnesc cu proprietarul casei în care locuiesc. Trebuie să-l conving să mă păsuiască cu banii de chirie câteva luni. O să văd ce pot face și cum mă descurc, mi-am pierdut orice speranță.

Ajung la proprietar acasă, sun la ușă și-l văd cum o deschide. Mă simt ca un burete cu tristețea mustind în mine.

- Bună ziua, spun eu cu glas pierdut.

- Bună ziua, raspunde el.

- Ce mai faceți? întreb eu de politețe.

- Nu prea bine, răspunde el. Am nevoie de bani și va trebui să-ți măresc chiria. Până acum plăteai 130 de euro, așa erau prețurile atunci. Acum îmi trebuie 250. Vremurile s-au schimbat și prețurile de acum sunt mult mai mari în zonă.

- Dar, de unde? Eu tocmai mi-am pierdut serviciul.

- Atunci, nu am de ales, va trebui să te muți în altă parte.

- Poate gasim o solutie, spun eu privind pierdut.

- Luna viitoare, la sfârșit, să fii plecat. Treci și-mi lași cheile.

- Dar, niciodată nu v-am făcut probleme.

- Asta e, îmi pare rău, îmi spune el închizând ușa în spatele meu.

Ce să fac, în ce parte s-o iau? Îmi tremură tot corpul. E cumplit!

Merg împleticit până ajung în primul bar. Acolo, mă așez la masa din colț și cu fața la zid încep să-mi plâng soarta crudă. Orele zboară pe lângă mine, eu stau și nu mă pot mișca. Îi cer barmanului o sticlă de vin, din care beau încet, ca proprietarul să nu mă dea afară pentru că ocup o masă fără să consum nimic. Mă gândesc că totul este imposibil și nu există ieșire din coșmarul meu.

- Ioane! aud o voce în spate.

Mă întorc, și-mi văd o prietenă dragă ce mă privește mirată.

- Ce e cu tine Ioane? De câteva zile încerc să dau de tine.

- Nu mai am nici servici, nici casă, îi spun eu cu amărăciune.

- Lasă, că te descurci tu, nu ai grijă, îmi spune ea zâmbind.

- De data asta nu! E imposibil! Sunt terminat!

- Vezi tu Ioane, pe cardul acesta sunt 1.000 de euro. Îi vrei?

- Normal, cine nu i-ar vrea?

Prietena îl pune într-un pahar cu apă.

- Acum e ud, îl mai vrei?

- Da, de ce nu? Cardul e de plastic și nu se strică când intră în contact cu apa.

Prietena mea aruncă cardul pe jos.

- Acum îl mai vrei?

- Da!

Apoi îl ridică și scuipă pe el. Mie mi se pare… ciudat și cam exagerat.

- Dar acum îl mai vrei?

- Da! Pe el tot 1.000 de euro sunt. Îl spăl, il șterg și e ca nou.

- Foarte bine Ioane. Să știi că tu ești precum cardul acesta. Poți sta în soare sau furtună, poți fi scuipat de soarta crudă, poți cădea în mocirla disperării, dar valoarea ta de om rămâne aceeași. Tu, Ioane, ești o mare valoare și însemni enorm pentru mine și pentru o mulțime de oameni dragi. Ia acest card, cu el vei rezolva problemele tale de moment. Apoi, știind cine ești și cunoscându-ți valoarea, vei izbândi întotdeauna.

Prietena mea a plecat și m-a lăsat cu cardul în mână.

Acum simțeam pentru prima dată, în inima mea, un licăr de speranță.

sursa:http://filedelumina.ro

morala: Trebuie sa ai mereu pregatit planul B! MonaVie este solutia cea mai buna